Pe când făceam bradul cu băieții mei, unul de șapte ani și celălalt de zece, am simțit că în mine se deschide o ușă spre un timp în care Crăciunul avea altă formă, iar în timp ce lor li se luminau ochii la fiecare glob pus în pom, eu retrăiam în gând anii mei fără brad, anii în care sărbătoarea se vedea prin geamul altora și nu prin al meu. Țin minte că primul brad din viața mea a apărut târziu, pe la zece ani, un brăduț simplu adus din pădure, cu câteva bomboane agățate stângaci și cu un singur bec colorat cu cerneală, care se aprindea și se stingea. A fost puțin, dar a fost acela pe care l-am așteptat ani la rând.
La mama nu mi se leagă în minte nicio imagine cu brad, nicio cutie cu decorațiuni, niciun Ajun petrecut lângă luminițe. Mai târziu am ajuns în Casa Robin Hood, casa de copii în care Crăciunul exista. Acolo vedeam brazi adevărați, mari, luminoși, împodobiți cu grijă. Nu erau brazii mei de acasă, dar pentru o parte din mine au devenit reper. Acolo am înțeles cum arată sărbătoarea trăită, nu doar observată.
Acum, când privesc viața pe care o clădesc alături de copiii mei, realizez ce distanță am parcurs. Anul acesta, ei au ținut cu tot dinadinsul să avem doi brazi. Unul afară, plantat de noi în mijlocul grădinii, un brad real, cu rădăcini puternice, care va crește în fiecare an puțin câte puțin, așa cum cresc și ei. Celălalt în casă, ridicat de mâinile lor, cu ornamente lucrate din hârtie, cu lipici pe degete, cu forme imperfecte, dar pline de sens. Nicio decorațiune cumpărată nu poate înlocui felul în care copilul își lipește creația în vârful unei crengi și se întoarce să o admire cu mândrie. Iar eu stau lângă ei și înțeleg că ceea ce fac nu este doar împodobirea unui brad, ci construirea unei copilării.
Îmi dau seama că atunci când nu ai avut, nu uiți niciodată. Lipsa nu dispare, dar se transformă dacă îi dai voie. Ea devine rădăcină, nu lanț. Eu am crescut fără brad an de an, ei cresc cu doi. Eu am privit sărbătoarea de la distanță, ei o ating cu mâinile pline de sclipici. Eu am așteptat să vină Crăciunul în casa mea, ei îl întâmpină fără teamă și fără întrebări. Iar diferența aceasta nu mă doare, ci mă definește. Ea îmi arată că pot rupe cercul. Pot lua trecutul meu și îl pot transforma în temelie pentru prezentul lor. Nu pentru că vreau să repar ceea ce a fost, ci pentru că vreau să construiesc ceea ce urmează.
Privesc bradul din curte cum se leagănă în vânt și îmi imaginez anii care vor trece peste el. Îl văd peste ierni, peste zăpezi, peste copilării care cresc. În casă luminile clipesc ușor, decorațiunile din hârtie se mișcă la orice adiere și îmi dau un sentiment de plinătate pe care nu l-am cunoscut în copilărie, dar care acum îmi aparține. Există un moment în care înțelegi că trecutul nu te ține pe loc, ci îți oferă direcție. Eu nu am schimbat ce a fost, însă am schimbat ce urmează. Am ales să dau mai mult decât am primit, să plantez acolo unde a fost gol, să aprind lumină acolo unde a fost întuneric.
Nu scriu aceste rânduri ca să cer compasiune, le scriu pentru că astăzi, în fața a doi brazi din prezent și a unuia din amintire, am înțeles valoarea drumului. Uneori viața îți dă puțin ca să te învețe cât de mult poți crea tu cu mâinile tale. Eu nu am avut începutul pe care l-ar fi visat orice copil, dar le ofer acum copiilor mei continuarea pe care o merită.