“Mami, eu nu sunt nebun!”

“Mami, eu nu sunt nebun!”

Cu această frază a venit la mine fiul meu de 10 ani, un copil cu autism, iar în câteva cuvinte mi-a pus în față o realitate dureroasă, una pe care mulți aleg să nu o vadă, deși o întâlnesc zilnic, în parc, la școală, pe stradă sau chiar în propria familie.

Cu o lună înainte, la locul de joacă, un alt copil l-a indicat pe Andu și i-a spus mamei lui “mami, copilul acesta este nebun”. Atunci am sperat că vorbele acelea s-au pierdut în aer, că nu au ajuns unde dor, că nu s-au fixat într-un colț de minte. Am mers mai departe cu gândul că a fost un moment izolat, o replică spusă fără greutate, o situație care nu va lăsa urme. Timpul mi-a arătat contrariul, pentru că acele cuvinte au rămas, s-au întors și au prins voce într-o frază spusă acasă, cu ochii în pământ.

Andu nu a rostit acea propoziție întâmplător. A spus-o pentru că a auzit-o, pentru că a simțit-o sau pentru că cineva i-a repetat-o. Poate a fost din nou un copil, poate un adult neatent, poate o privire, poate un râs sau o excludere tăcută. Nu știu circumstanțele exacte, însă știu efectul. Un copil ajunge să simtă nevoia să-și apere normalitatea în fața propriei mame, ca și cum ar trebui să demonstreze că este suficient de bun pentru a fi acceptat.

Există încă ideea greșită că persoanele cu autism nu suferă, nu înțeleg sau nu procesează emoțional ceea ce li se spune. Realitatea este exact opusă. Mulți copii cu autism au o memorie emoțională puternică, observă tonuri, gesturi și cuvinte, chiar și atunci când nu reacționează imediat sau nu răspund așa cum te-ai aștepta. Ei simt rușine, tristețe, frustrare și teamă, doar că le exprimă diferit sau le poartă singuri, în tăcere.

Cuvântul “nebun”, aruncat ușor într-un parc, nu este doar o jignire. Este o etichetă care izolează, care rupe punți și care îi învață pe copii că diferența trebuie respinsă. Când un copil aude asta, învață că este greșit să fie cine este. Când un alt copil spune asta, învață că este acceptabil să judece și să excludă. Iar când un adult nu intervine, mesajul devine valid pentru toți.

Copiii cu autism nu cer privilegii. Ei cer șansa de a fi priviți ca oameni întregi, cu emoții reale, cu demnitate și cu dreptul de a exista fără să fie explicați sau apărați constant. Andu nu a spus “mami, m-au jignit”. A spus “mami, eu nu sunt nebun”, iar această diferență spune totul despre cât de adânc a ajuns acea etichetă și cât de mult l-a obligat să se definească în raport cu ea.

Noi, ca părinți, știm cât de mult se luptă zilnic un copil cu autism pentru lucruri care par simple pentru alții. Știm cât efort depune ca să se integreze, să comunice, să înțeleagă reguli sociale care nu îi vin natural. Știm câte reușite mici se construiesc în timp și cât de ușor pot fi dărâmate de o singură frază spusă fără gândire.

Societatea nu eșuează pentru că există copii diferiți. Societatea eșuează atunci când îi transformă pe acești copii în ținte, în glume sau în subiecte de șoaptă. Fiecare adult care aude o astfel de replică și tace contribuie la acest eșec. Fiecare părinte care nu explică propriului copil ce înseamnă autism pierde o șansă reală de a forma un om care înțelege și respectă.

Andu nu este nebun. Este un copil care simte, care înțelege și care încearcă să-și găsească locul într-o lume care încă nu știe să-l primească firesc. Dacă această frază te incomodează, atunci privește mai atent copiii din jurul tău, ascultă ce spun și cum spun, corectează atunci când auzi etichete aruncate fără sens și asumă-ți rolul de adult care explică, protejează și educă, pentru că eu, din păcate, nu am făcut-o atunci, iar tăcerea mea a ajuns, mai târziu, în vocea copilului meu.