“Mami, copilul ăla e nebun!”
Un copil din locul de joacă arată cu degetul spre Andrew, în timp ce vocea lui taie aerul fără ezitare și fără să caute sensul cuvintelor pe care le folosește. Andrew se plimbă de aproape douăzeci de minute dintr-un capăt în altul al spațiului de joacă, fără să deranjeze pe nimeni, fără să atingă nimic, fără să spună nimic, râde din când în când, este liniștit, este prezent, este bucuros. A avut un an greu, un an în care a refuzat orice loc de joacă, orice aglomerație, orice zgomot, iar astăzi, pentru prima dată după mult timp, mi-a cerut singur să îl duc la mall, la locul de joacă.
“Vai, nu ai voie să vorbești așa”, spune mama copilului, pe un ton care încearcă să corecteze, dar nu explică, nu repară și nu construiește nimic.
Stau pe margine și privesc scena fără să intervin. Umilința se întâmplă în public, sub ochii altor copii, sub privirea mea de mamă care știe că întotdeauna va exista cineva care va arăta cu degetul doar pentru că un copil râde singur, se plimbă liniștit și privește lumea altfel decât restul. Și nu, nu sunt exagerată și nu sunt genul de mămică care se ofensează rapid, nu caut conflicte și nu dramatizez situații banale, dar știu foarte bine când un copil este etichetat, exclus și pus într-o poziție care îl rănește, chiar dacă el nu are încă instrumentele să o spună în cuvinte.
“De ce se uită la mine și râde?”, întreabă copilul, cu suspiciune, cu teamă și cu o curiozitate care ar fi putut deveni învățare.
“Poate vrea să se joace cu voi”, răspunde mama, fără să continue explicația, fără să ofere context, fără să ghideze emoția copilului ei.
“Pleacă, S!”, îi spune copilul frățiorului mai mic. “Pleacă de lângă el.”
Mama nu mai intervine. Se așază la o măsuță și își mută atenția în altă parte, iar scena rămâne suspendată între copii, priviri, cuvinte grele și tăceri care apasă.
Eu rămân pe băncuță și privesc. Nu mai doare ca altădată. Nu pentru că nu ar fi dureros, ci pentru că în timp înveți să îți construiești un soi de imunitate emoțională, una care te ajută să nu cazi de fiecare dată când realitatea îți arată cât de puțin pregătiți sunt unii adulți să își educe copiii despre diferență, empatie și respect. Îi zâmbesc lui Andrew, iar el îmi întoarce zâmbetul și îmi arată semnul lui de ok, acel gest mic care îmi spune că este bine, că este în siguranță, că lumea lui, deși diferită, este întreagă.
Aș putea să mă opresc lângă acea mamă și să îi spun că educația începe de acasă, că felul în care vorbim despre ceilalți modelează felul în care copiii noștri vor judeca lumea, că există copii diferiți și diferența nu înseamnă pericol, nu înseamnă amenințare și nu înseamnă ceva de care să te ferești. Aș putea să îi spun că Andrew nu râde de copiii ei, că nu îi urmărește, că nu le invadează spațiul, ci doar își trăiește bucuria într-un mod care nu se încadrează în tiparele obișnuite.
Nu o fac. Aleg să rămân pe bancă, pentru că știu că unele lecții nu se predau în momente tensionate, ci se construiesc zilnic, prin conversații simple, prin explicații clare și prin exemple personale. Aleg să fiu acolo pentru copilul meu, să îi ofer siguranță, să îi arăt că nu este nimic greșit la el și că nu trebuie să se schimbe pentru a fi acceptat.
Copiii nu se nasc cruzi. Ei repetă ceea ce aud, ceea ce văd și ceea ce simt acasă. Când un copil etichetează, el reproduce un model, iar când un adult tace, acel model prinde rădăcini. Dacă vrei o lume în care copilul tău să fie respectat atunci când este vulnerabil, începe prin a-l învăța să respecte atunci când întâlnește ceva diferit.