Confesiuni de la Clubul Frustrărilor: Cum să-ți Sabotezi Visele și Să Rămâi Sănătos la Minte!

N-am mai scris de ceva vreme. Adevărul e că de fiecare dată când mă așezam să-mi las gândurile să curgă, creierul meu intra în „mod avion”. Zici că am un filtru special care oprește tot ce-i interesant și lasă doar listele de cumpărături și dilemele existențiale despre de ce nu s-au inventat încă calorii negative.

Cândva, scrisul era pentru mine o bucurie. Îmi aducea un zâmbet pe buze și mă simțeam de parcă tocmai aș fi scăpat de câteva kilograme de gânduri inutile. Până la urmă, când nu poți să urli în gura mare toate frustrările, măcar le pui pe hârtie, nu? Dar acum... acum mă simt ca o cutie închisă ermetic, plină de povești care se sufocă acolo, cu dorințe și schimbări care m-au dat peste cap și nu-mi dau pace.

Îmi e frică să scot la iveală tot ce simt. Îmi zic: „Dar dacă o să aibă repercusiuni? Dacă mă trezesc că fac o revoluție interioară și-mi dau viața peste cap?” Așa că am dezvoltat o metodă infailibilă de supraviețuire emoțională: le ignor cu desăvârșire! Trăiesc cu o detașare demnă de un călugăr tibetan care și-a pierdut iPhone-ul. Sentimentele și visele stau la loc sigur, ascunse bine, că doar n-o să le las să se dezvolte și să-mi dea de lucru.

Dar hai să fim sinceri! Visurile nu devin realitate dacă le ții înghesuite într-un sertar prăfuit din mintea ta. Deși îmi place să visez și să-mi fac planuri de viitor, când vine vorba de acțiune... e dezastru total. Fac o mie de scenarii, îmi imaginez deja cum n-o să reușesc, mă conving singură că e imposibil și, la final, mă opresc înainte să încep.

Îți dai seama ce mare problemă e să fii și visător, și sceptic în același timp? E ca și cum ai pune un Ferrari pe un circuit de Formula 1 și ai trage frâna de mână. Și așa, visele rămân vise, iar eu mă trezesc în fiecare dimineață îngropată în frustrări și fără pic de încredere în mine.

Totuși, știi care e paradoxul? Sunt o luptătoare! Poate nu am cucerit lumea, dar am cucerit un loc în ea. Și deși uneori mi-aș bate singură apropouri, alteori mă trezesc că tot ce a părut o catastrofă era doar un pretext pentru a găsi o cale nouă.

Așadar, de ce scriu azi? Pentru că m-am hotărât să-mi amintesc că nu-i capăt de lume să visezi și nici să încerci. Dacă nu încercăm, cum o să știm ce ne poate opri? Oricum, viața e prea scurtă să ne lăsăm sabotați de propria minte. Așa că de azi, mă antrenez să pun un picior în fața celuilalt și să ies din cercul ăsta vicios al fricii de eșec.

Hai, să avem curaj să ne scoatem visurile de la naftalină! Oricum, ce-i mai rău ce se poate întâmpla? Să aflăm că de fapt suntem capabili de mult mai mult decât credeam? Ei bine, poate-i momentul să ne punem pe treabă. La urma urmei, suntem luptători, nu?