Cum Să Aduci un Buchet de Nașă din Londra și să Pari Mireasă la 6 Dimineața

N-aș mai fi nașă niciodată, zău așa! M-am trezit cu noaptea-n cap, cu niște emoții de-mi stătea stomacul-n gât. Cu o seară înainte, disperată, tot scormoneam pe Google după tradiții și obiceiuri de nașă. Că de, fiecare sat cu obiceiul lui, și eu habar n-aveam ce mă așteaptă.

De zburat din România în UK, zburasei doar ca să fiu Nașa Anului. Și taman când credeam că e totul sub control, fina mea își aduce aminte pe ultima sută de metri că vrea tradiții! Păi bine, Cristino, ce păzeai până acum? Norocul meu – sau mai degrabă al Amazonului – că am comenzi rapide și nervii de fier, că altfel nu mai prindea fina noastră nimic „tradițional”.

Fina mea dragă, trecută lejer de a doua tinerețe și deja la al treilea mariaj (numărul trei e cu noroc, cică), e o scumpete de om: micuță, cu părul negru, sâni de invidiat și un simț al umorului de te doare burta de râs. Iar finul? La fel de trecut și el, tot la al treilea mariaj. Un tip galant, amuzant și respectuos, cum rar mai găsești.

Și ce poveste de dragoste! Trăiesc împreună de 12 ani, iar când el s-a hotărât că trebuie să facă un pas important, a cerut-o de nevastă la mine în casă. Ce romantic! Aș vrea să spun că lacrimi de emoție mi-au brăzdat fața, dar era doar praful de la covor.

Și iată-ne, ajunși la ziua cea mare. Eu și „Soțule Dragule”, nașii stresați de la prima lor cununie, fără să știm mare lucru despre obiceiuri. Toți nervii mei au explodat când fina s-a decis că trebuie să stăm până la miezul nopții, să-i dau voalul jos, să-i pun broboada și să-i cântăm „Ia-ți mireasă ziua bună”. Adică... ce?

Timpul meu, veșnicul meu dușman, ticăia fără milă. Dar „Soțule Dragule” s-a dovedit mai deștept decât mine:

– Măi muiere, ăștia vor să stăm până la doișpe noaptea să-i pui baticu’.

– Și? Îi leg broboada și apoi plecăm.

– Pleci pe dracu’. Crezi că scapi așa ușor?

– Ce propui?

– Hai cu bagajele, le băgăm în mașină și de la ei mergem direct la aeroport.

– Te-ai scrântit la cap? Și cu mașina ce facem?

– Alex vine la aeroport și o ia.

– Na, că n-ai chelie degeaba!

În zece minute eram gata de drum, cu toate bagajele pregătite. Pornim în viteză, ca întotdeauna, că nu degeaba avem puncte la permis din cauza lui. În drum spre „destinația finală”, soțul o taie brusc spre o benzinărie.

– Bă omule! Ai luat-o razna?

– Tu chiar nu gândești? Crezi că ne-așteaptă cu masa pusă? Hai să luăm ceva de la McDonald's, că sigur ne vor ghiortaie mațele.

Și bine că am luat, că altfel ar fi fost jale. Mic dejun nesănătos, check. Dar când mă pregătesc să urc în mașină, aud un sunet nefast: „prrrrrr”. Crăpătura din spate a rochiei! Iar asta-mi mai lipsea, să fiu Nașa cu rochia ruptă.

Nu mai purtasem așa ceva de ani buni, dar, evident, mi-am subestimat posteriorul. Gândul mă duce la ultima pățanie similară, prin 2012, la o degustare de vinuri când am făcut „crac” în fața somelierului. Mă duc repede la fina:

– Finaaaaa! Sunteți gata?

– Nu, Nășică, vino și mă coafează, că de machiat, m-am machiat singură!

– Eu? Vrei să ajungi la biserică precum Frankenstein?

Dar n-am scăpat. Am desfăcut bigudiuri, am pus agrafe și am aranjat o tiara, de parcă eram expertă în hairstyling. Când am văzut-o cât de fericită era, am fost cât pe ce să bocesc.

La primărie totul a mers bine, dar la biserică, offf, Părinte, cum ai zis tu că „femeia trebuie să fie supusă bărbatului”! Să te supui tu singur, că mie mi se pare discriminare curată. Cum să predici așa ceva, când eu sunt aici cu rochia ruptă și frigul care mă pătrunde până în oase?

„Soțule Dragule” nu ratează ocazia:

– Ai auzit ce a spus preotul, Muiere?

– Am auzit, dar mă abțin să-ți răspund, că suntem în biserică.

După slujbă, m-am liniștit puțin și am reușit să-i felicit din suflet pe miri. Momentul de respiro a venit acasă, la ei. Jos rochia, sus blugii, șosete groase, pulover și bocanci îmblăniți. Ah, căldură!

Așa îmbrăcată, am pregătit mireasa de tradiții: voal jos, batic sus, dar „Ia-ți mireasa ziua bună” n-a mai cântat nimeni. N-au mai apucat nici să fure mireasa, că noi eram deja pregătiți de drum spre aeroport, cu buchetul de nașă în mână.

La ora 6 dimineața, ajunsă la aeroport, arătam de parcă fugisem de la o nuntă organizată pe câmp. Palton elegant, bocanci de tractorist, buchetul de nașă și părul ca după o tornadă. Felicitările curgeau de la toți:

„Felicitări, Miresico!” gândul meu: „Felicit-o pe mă-ta, eu mi-am legat destul capul, fără voal și buchet!”

Așa am ajuns în România, cu buchetul meu victorios și cu toate privirile și felicitările polițiștilor de frontieră. Concluzia? Să fii nașă e greu, dar când știi să o dai la fugă, totul devine o poveste de povestit... pe blog!