Când iubirea nu cere nimic, dar îți dă totul
Jul 7
3 min read
3
9
1
Nu știu exact în ce clipă se schimbă o femeie. Când încetează să mai accepte firimituri, când nu mai aleargă după validare, când învață să spună „nu” unor bărbați care o vor doar pe jumătate. Poate că schimbarea se produce după o noapte lungă în care plângi în tăcere, după o ultimă ceartă care te lasă secată de puteri, sau poate după o dimineață banală în care, în sfârșit, înțelegi că meriți mai mult.
Și vine el. Nu cu flori, nu cu promisiuni goale, nu cu vorbe mari spuse în grabă. Vine cu liniște. Cu o prezență caldă, cu o privire care te cuprinde fără să te înghită, cu o atingere care nu cere, ci oferă. Și, mai presus de toate, vine cu răbdare.
„Hai cu mine… dar nu înainte de a fi gata.”
Atât. O propoziție care topește ziduri. Nu e nevoie să strige, nu are de demonstrat nimic. Te lasă să alegi. Nu pentru că nu-i pasă, ci tocmai pentru că îi pasă prea mult ca să te oblige. E bărbatul care nu te întreabă ce-i poți oferi, ci te întreabă dacă vrei să mergeți împreună. În ritmul tău. Cu pașii tăi. Fără grabă.
Știi ce face o femeie care a fost prea multă vreme folosită, comparată, ignorată sau doar suportată? La început, nu crede. Se ferește. Își pune întrebări. Își ține sufletul ascuns într-un colț întunecat și nu-l scoate la lumină decât cu măsură. Dar dacă are norocul - da, norocul - să întâlnească un astfel de bărbat, și dacă are înțelepciunea să-l recunoască, atunci învață din nou să creadă. Să viseze. Să spere. Să simtă.
Am primit o scrisoare. Nu una învechită, cu timbru și miros de hârtie. O scrisoare vie, în cuvinte simple și reale, care m-a făcut să înțeleg că iubirea adevărată nu se strigă de pe margine. Se așază lângă tine. Îți prinde mâna, ușor, fără să o strângă prea tare. Și-ți spune: Sunt aici. Nu plec. Vreau să vin cu tine, dar doar când ești gata. Până atunci, te aștept. Te simt. Nu te forțez. Nu mă pierd. Nu renunț.
Asta nu e iubire de film. Nu e poveste cu unicorn și curcubeu. E matură. E asumată. E vie. E rară.
Și totuși, câte femei o lasă să le scape? Câte femei fug pentru că nu știu cum să primească, pentru că s-au obișnuit doar să dea? Câte preferă să se întoarcă în brațele celui care le-a rănit, doar pentru că acolo știu deja cum doare? Câte se sperie de bine, pentru că răul le e familiar?
Adevărul e că trebuie să fii foarte rănită ca să nu recunoști iubirea adevărată atunci când o întâlnești. Și foarte proastă - da, proastă - ca să o lași să plece.
Nu mă mulțumesc cu puțin. Nu mai pot. Nu mai vreau. Vreau totul. Vreau o iubire care nu cere perfecțiune, dar care te îmbracă în ea. Vreau o iubire care nu caută salvare, ci parteneriat. Vreau o iubire care nu mă urcă pe un piedestal, dar nici nu mă coboară sub demnitate. Vreau o iubire în care el să mă aleagă în fiecare zi, fără să-i cer. Și eu să fac la fel. Vreau o iubire în care nu mă tem să închid ochii și să întind mâna.
Și dacă vine acel bărbat care știe să-ți spună „Te iubesc” fără să rostească cuvântul, doar prin felul în care îți e aproape… atunci nu-l lăsa. Ține-l. Fii gata. Și pornește.
Pentru că iubirea nu e despre a găsi pe cineva perfect. E despre a fi aleasă. Nu dorită. Nu tolerată. Nu folosită. Aleasă.
Și dacă ai norocul să o simți, nu-i mai da drumul. Nici măcar atunci când ți-e frică.
Cititorul acest text sigur simte cum fiecare frază apasă pe o coardă sensibilă, nu doar a celor care au trecut prin relații dureroase, ci și a celor care au învățat, cu greu, că iubirea nu înseamnă compromis perpetuu, luptă oarbă sau așteptare în gol.
E o radiografie sinceră a unui moment de cotitură pe care puțini îl pot exprima clar: clipa în care o femeie (sau un om, în general) nu se mai mulțumește cu firimituri de afecțiune, ci își revendică demnitatea și alege să nu se mai risipească în jumătăți.....in bucățele.... să se dezintegreze.
Mi-a rămas în minte imaginea bărbatului care nu vine să cucerească, ci să însoțească. Care spune: „Hai cu mine… dar nu înainte de a fi gata.” Acel „gata” care nu înseamnă perfecțiune, ci conștiență. Asumare. Disponibilitate reală.
Ai reușit să scrii despre o iubire vie și matură fără să o încarci cu idealuri neatinse. Ai descris o formă de parteneriat în care fiecare vine întreg, nu ca să se repare, sau să pornească într-un nou proiect, ci ca să se sprijine reciproc, în timp, cu răbdare, cu adevăr.....integral.
Este nevoie de mult curaj să vorbești despre rana lăsată de cei care nu știu să iubească decât prin control. Dar și mai mult curaj este să recunoști, în tăcere, că meriți tot ce e mai bun și bine pentru tine și să fii pregătit(ă) să întâmpini cu inima și sufletul deschis atunci când vine.
Mulțumesc pentru acest text. E genul de subiect care nu cere comentarii, ci provoacă reflecție. Și poate, în unele cazuri, dă tonul vindecării.