Când suferința devine mijloc de validare: Tulburarea factică și nevoia de atenție mascată în boală

Într-o lume în care afecțiunea se oferă adesea doar în momentele de criză, există oameni care ajung să transforme boala într-o formă de comunicare. Nu este vorba despre simulare conștientă sau ipohondrie, ci despre o tulburare psihologică profundă, greu de diagnosticat și mai greu de tratat: tulburarea factică.

Ce este tulburarea factică?

Tulburarea factică este o afecțiune psihică în care persoana își provoacă, își agravează sau își inventează în mod deliberat simptome fizice ori psihice, cu scopul de a primi atenție, îngrijire și compasiune. Această nevoie nu este motivată de câștiguri materiale, ca în simulare, ci de un beneficiu emoțional profund: sentimentul de a fi văzut, valorizat și protejat.

Tulburarea poate apărea sub două forme:

Autoimpusă – persoana își provoacă singură simptomele.

Indusă altuia (by proxy) – o persoană, de obicei un părinte, provoacă sau inventează simptomele unei alte persoane aflate în grijă, de regulă un copil, pentru a primi atenție și simpatie ca îngrijitor.

Cum se manifestă?

Simptomele pot varia de la ușoare la extreme. Printre comportamentele comune:

Prezentări frecvente la unități medicale, cu plângeri variate.

Istoric medical inconsistent sau contradictoriu.

Simptome dramatice care nu pot fi confirmate prin investigații.

Cunoaștere detaliată și neobișnuită a termenilor medicali.

Refuzul cooperării cu tratamentele sau dorința de a fi transferat frecvent.

Provocarea deliberată a simptomelor (tăieturi, ingerare de substanțe, infecții autoinduse).

Cauzele din spatele suferinței

Tulburarea factică nu apare din senin. În spatele comportamentului stă adesea:

Un istoric de traume: abuz fizic sau emoțional în copilărie, neglijare, pierderi semnificative.

Lipsa unui atașament securizant: relații instabile cu părinții, în care copilul a învățat că trebuie să sufere pentru a primi atenție.

Stima de sine foarte scăzută: persoana simte că nu valorează nimic dacă nu este în centrul atenției.

Dificultăți în relaționarea sănătoasă: incapacitatea de a construi relații autentice fără să atragă milă sau îngrijorare.

De ce este greu de diagnosticat?

Pentru că persoana afectată este adesea convingătoare, credibilă și dedicată „rolului” de pacient. Mulți medici cad în capcană și oferă tratamente inutile sau chiar intervenții chirurgicale. De multe ori, diagnosticul este pus târziu, după ani de investigații și tratamente eșuate, iar pacientul a trecut deja prin numeroase spitale și medici.

Tratamentul: empatie, confruntare blândă și terapie pe termen lung

Tratamentul este dificil, dar nu imposibil. Nu implică respingere, ci o combinație atentă între empatie și limite clare. Abordarea trebuie să fie personalizată și ghidată de profesioniști în sănătate mintală.

1. Psihoterapie (terapie cognitiv-comportamentală și terapie psihodinamică)

Este principala formă de intervenție. Scopul nu este „demascarea” persoanei, ci înțelegerea motivațiilor din spate și restructurarea modului de obținere a validării. Se lucrează pe:

Dezvoltarea unei identități sănătoase în afara rolului de pacient.

Îmbunătățirea stimei de sine.

Învățarea unor metode sănătoase de a cere ajutor și de a construi relații autentice.

2. Construirea unei relații terapeutice stabile

Pacienții cu tulburare factică au adesea o relație ambivalentă cu autoritatea și îngrijirea – se atașează rapid, dar pot deveni manipulatori sau ostili dacă nu primesc constant atenția dorită. Terapeutul trebuie să creeze un spațiu sigur, fără a încuraja comportamentul disfuncțional.

3. Implicarea echipei medicale într-un plan unitar

În multe cazuri, este esențial ca toți medicii implicați să fie informați despre diagnosticul psihiatric, pentru a evita suprainvestigarea și riscurile iatrogene (tratament medical inutil sau dăunător).

4. Tratamentul tulburărilor asociate

Adesea, tulburarea factică este însoțită de alte probleme: depresie, tulburare de personalitate borderline, tulburare de anxietate. Acestea trebuie tratate simultan.

Poate fi vindecată?

Nu există o „vindecare” rapidă, dar cu intervenție susținută, pacientul poate învăța să identifice propriile nevoi emoționale și să renunțe treptat la rolul de bolnav ca sursă de validare. Cheia este conștientizarea, urmată de schimbare treptată, în ritmul propriu.

În loc de încheiere

Tulburarea factică este un strigăt de ajutor mascat în simptome. E o suferință reală, chiar dacă boala nu este. Nu e un capriciu și nici o înșelătorie clasică. E rezultatul unor răni vechi, adânc îngropate, care au găsit un singur mod de a ieși la suprafață: durerea vizibilă.

Privirea blândă, discernământul specialiștilor și disponibilitatea pentru un proces terapeutic sunt singurele drumuri reale către vindecare.