Doar eu am prostul obicei că atunci când sunt dată afară pe ușă, intru pe altă ușă? Sau, dacă trebuie, pe geam? Sau prin conducta de gaze, dacă e musai?

Se spune că dacă viața îți închide o ușă, îți deschide alta. Dar nu se spune ce faci când viața îți trântește toate ușile în nas, scoate cheia din interior, te blochează pe afară și îți mai lasă și un bilet: „Nu e personal, dar nu te vrem aici.” Ei bine… eu bat în continuare. Sau trag de clanță. Sau scot șurubelnița din geantă și rezolv.

M-au dat afară din relații, din grupuri, din parteneriate și din stări de bine. Dar cumva, de fiecare dată, am revenit. Nu pentru că n-aș avea mândrie. O am. Am și dosar cu acte în regulă, și copii, și o asociație, și două afaceri salvate din faliment cu o mână pe laptop și una pe mop. N-am timp de „mândrie”. Am doar planuri și deadline-uri.

Mi s-a spus să nu mai insist. Că „nu e loc pentru tine aici”. Dar eu sunt genul care, dacă nu e loc, își face. Scot metru de croitorie, măsor și bag cu forța. Am fost dată afară dintr-un proiect pentru că eram „prea vocală”. M-am întors cu un proiect de trei ori mai mare. Am fost blocată la intrarea într-o instituție. Am făcut rost de o legitimație. M-au întrebat „Cine te crezi?”. Am răspuns calm: Eu, dar pe stereo.

M-am mutat, am schimbat țări, am strâns copiii, cățeii, jucăriile de pluș (inclusiv Bombonică Plușiță și Bonduțu Ciufulici) și am luat-o de la capăt. Cu vocea tremurând, dar ochii înainte.

M-au dat afară și emoțional. Cu sarcasm, cu indiferență, cu replici pasiv-agresive de genul „poate că e mai bine așa”. Ce-am făcut? Am revenit!

Pe bune acum, cred că am superputerea de a-mi face loc unde nu m-au invitat. Aș putea scrie o carte de self-help: „Cum să reintri pe geam cu grație după ce ai fost dată afară ca un sac de cartofi”. Prefață de mine, postfață de cineva care s-a săturat de revenirea mea.

Dar știi ce? Nici nu mai vreau validare. Mi-o dau singură. Mă încurajez, mă aplaud, mă critic și apoi mă recompensez cu un borcan de dulceață de gutui. (Da, gutuia nu dezamăgește niciodată.)

Am învățat că viața n-are mereu bun-simț. Uneori trebuie s-o iei cu japca. Să-ți bagi picioarele, dar elegant. Să insiști cu zâmbetul pe buze, machiajul curs, dar coloană vertebrală beton.

Așa că, dacă m-ai dat afară și mă vezi că mă întorc… nu te panica. Nu-s fantomă. Sunt doar femeia care nu renunță. Femeia care transformă „NU” în „hmm… poate”, și „n-ai nicio șansă” în „uite-o și pe nebuna asta, a reușit iar”.

Pentru că da… când sunt dată afară pe ușă, revin.Poate pe geam.Poate prin acoperiș.Poate direct din spațiu, cu parașuta.Dar revin.Și, dacă tot sunt acolo, mai și schimb draperiile.