Izolați, uitați, pierduți: finalul tăcut al autismului ignorat

Izolarea nu e doar o retragere în casă. E o moarte lentă, neanunțată, în liniște. E acel moment în care o persoană cu autism nu mai vrea să iasă nici până la colțul blocului. Nu mai vrea să vadă pe nimeni. Nu mai are un scop. Nu mai simte nimic. Nu mai cere nimic. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că a încercat, a fost respins, neînțeles, stigmatizat, agresat sau pur și simplu obosit.

Iar în clipa în care se așază într-o rutină care înseamnă pat-canapea-toaletă, lumea uită de el. Și dacă mai are un părinte obosit, care încă mai încearcă să-l scoată, dar n-are cu cine, încep amândoi să se stingă. Pe tăcute.

Pentru copiii mici există școli speciale, grădinițe, ONG-uri, promisiuni. Pentru adulții cu autism sever sau mediu, nu mai există nimic. Li se dă un certificat permanent, o pensie de nimic și o etichetă: „beneficiar”. Beneficiar de ce? De singurătate, de izolare, de plafonare? De abandon din partea statului? De tratamente automate și recenzii anuale de dosar, făcute doar pe hârtie?

Un adult cu autism care nu iese din casă începe să se degradeze. Nu mai simte lumina, nu mai face mișcare, nu mai simte diferența dintre zile. Mănâncă aceeași mâncare, se uită la aceleași lucruri, nu mai învață nimic, nu mai râde, nu mai simte. Corpul cedează. Mintea obosește. Bolile se instalează pe nesimțite. O constipație netratată devine o ocluzie. O durere ignorată devine o infecție. O criză de epilepsie netratată devine moarte. O depresie devine sinucidere.

Iar sistemul, în loc să reacționeze, îl trece în tabel. E adult, are certificat, are grad, e „luat în evidență”. Asta e: e o cifră. Nu mai e om. Nu mai e copilul cuiva. Nu mai e o persoană cu potențial. Nu mai e decât o fișă prăfuită, într-un dosar vechi, la un birou unde nimeni nu mai verifică dacă mai trăiește.

Când mor, nu află nimeni. Uneori, nici presa. Alteori, doar cei care știu. Și știu mulți. Dar nu zice nimeni nimic. Pentru că, nu-i așa, „a fost grav oricum”. Nu, n-a fost grav. A fost viu. A fost om. A fost acolo. Și, cu sprijinul potrivit, putea să fie altfel. Putea să picteze. Să iubească. Să meargă cu trenul. Să mănânce înghețată la terasă. Să râdă. Să trăiască.

Dar dacă îi închizi ușa în față suficient de mult timp, nu o va mai deschide niciodată. Dacă nimeni nu-l invită nicăieri, nu va mai cere să iasă. Dacă îl ignori până la epuizare, se va stinge fără să fi trăit cu adevărat.

Iar în tot acest timp, autoritățile locale se spală pe mâini. Nu există centre pentru adulți. Nu există tabere. Nu există comunități de sprijin reale. Nu există terapie de întreținere, nici interacțiune. Există doar un părinte care îmbătrânește și un copil devenit adult care nu mai vrea nimic. Pentru că, sincer, nici nu i s-a oferit vreodată nimic.

Și apoi ne întrebăm de ce mor mai repede. Nu mor. Îi lăsăm să moară. Îi împingem acolo. Îi izolăm, îi ignorăm, îi reducem la un dosar și un diagnostic. Îi uităm. Iar moartea, în astfel de cazuri, nu e o tragedie neașteptată. E finalul unei tăceri pe care nimeni n-a vrut să o spargă.