Manual de Supraviețuire pentru Oameni Cu Un Singur Neuron Funcțional

Astăzi m-am gândit să scriu despre ce înseamnă să fii „eu”. Nu, nu vorbim de un manual de autoajutorare, ci mai degrabă un ghid de supraviețuire pentru cei care reușesc să țină totul sub control cu un singur neuron activ și acela, bineînțeles, lovit din toate direcțiile!

Așadar, cine sunt „eu”? Sunt aia care zâmbește chiar și când viața îi dă una în față și o trântește de pământ ca pe o bucată de ciocolată topită. „Eu” sunt cea care reușește să facă jonglerii între treburi casnice, job și un maraton de gânduri inutile despre sensul vieții, toate cu zâmbetul pe buze. Hai să recunoaștem, dacă la circ ar exista o probă de „strunit haosul cu grație”, aș lua aurul olimpic!

Deci, cum am ajuns la această performanță de invidiat? Uite rețeta! Se ia una bucată femeie cu un singur neuron (și ăla cam șifonat), se adaugă ani de studii – că doar am avut răbdare să stau în bănci, nu? – se amestecă bine cu șuturi în dos, uși trântite în nas și o viață care m-a învățat că ori sari peste obstacole, ori te faci covor. Amestecăm toate astea și voilà! Avem o „eu” pe care o invidiază toată lumea pentru „viața perfectă”.

Mă, pe la 35 de ani, am început să prind și eu niște „ștaif”: înțelegere, maturitate, ceva înțelepciune și, evident, noi provocări. Nu că nu m-aș fi plictisit și fără, dar cine sunt eu să refuz surprizele vieții? Însă partea cea mai importantă e că la fiecare mică reușită – fie că e vorba de a găsi telecomanda în prima încercare sau de a nu-mi prăji creierii la muncă – îmi sărbătoresc victoriile de parcă aș fi câștigat la Loto.

Desigur, nimeni nu e perfect. Eu sigur nu! Și aici intră în scenă defectele, o colecție variată și destul de bogată, dacă stau să mă gândesc. Frustrări și slăbiciuni? Oh, cu duiumul! Perfecționismul e o iluzie dureroasă, vă zic eu. Deși, recunosc, mă mai ia valul și ajung să mă cert cu mine însămi că nu mi-a ieșit ciorba la fel de bună ca aia din pozele pe Pinterest.

Totuși, am învățat să iau oamenii așa cum sunt, să fiu bună fără să aștept ceva în schimb, și, cumva, bunătatea se întoarce mereu la mine. Efectul bumerangului cosmic, probabil. Și știu că dacă muncesc ca un cal de povară, rezultatul va fi pe măsura efortului... chiar dacă la final de zi tot ce-mi doresc e să mă întind pe canapea și să nu mai aud de „productivitate”.

Concluzia? Să fii „eu” e ca o combinație de sport extrem și competiție de gătit la TV. Într-o zi îți iese perfect, în alta dai foc la bucătărie și îți jură vecinii răzbunare veșnică. Dar important e să accepți că nu-i nimic grav dacă mai greșești din când în când. Că doar n-am ajuns toți campioni la perfecțiune. Important e să te ridici, să-ți ștergi făina de pe față și să spui: „Mai bine imperfect și fericit, decât robot pe baterii și supărat!”

Hai, relaxați-vă! Nu v-a ieșit ciorba? Ați ars o cămașă la călcat? Welcome to the club! Important e să nu uitați să râdeți și să continuați să încercați. Oricum, dacă aveți un singur neuron ca mine, orice zi în care nu l-ați pierdut e un succes imens!