Au trecut ani…
Ani în care zilele au început să se copieze una pe alta, ca niște pagini trase la xerox de o mână grăbită. Dimineți în care alarma a sunat înainte ca trupul să fie gata să se ridice. Drumuri pe pilot automat, mese mâncate pe fugă, gânduri care nu apucă să se așeze pentru că sunt împinse mai departe de altele, și altele, și altele.
Obligațiile au venit una după alta, ca valurile pe o plajă îngustă: muncă, facturi, grija pentru ceilalți, planuri de dus la capăt, telefoane care sună și la care trebuie să răspunzi chiar și atunci când ai vrea să le lași să sune în gol. Și undeva, printre toate acestea, fără zgomot și fără avertisment, timpul pentru tine s-a micșorat până când a dispărut aproape complet.
Când ai ieșit ultima dată singur?
Nu pentru cumpărături. Nu pentru medic. Nu pentru vreo întâlnire „importantă”. Ci pentru tine. Pentru a sta la o cafea cu soarele dimineții. Pentru a privi oamenii trec ând și a-ți aminti că faci parte dintr-o lume mai mare decât cercul tău zilnic.
Când ai plecat ultima dată într-o mini-vacanță, chiar și de două-trei zile, fără să cari cu tine jumătate din grijile casei? Fără să numeri orele până la întoarcere. Fără să simți nevoia să justifici de ce pleci.
Anii au trecut, iar în locul tău din propria viață a rămas un gol. Nu e vizibil pentru ceilalți, pentru că la exterior ești acolo - prezent, implicat, disponibil. Dar în interior e o tăcere lungă, o voce care te întreabă:
„Mai știi cine sunt eu?”
„Și eu contez” nu este o revendicare de putere. Este un act de supraviețuire. Este refacerea unei legături uitate între tine și tine. Este recunoașterea faptului că nu ești doar ceea ce oferi celorlalți, ci și ceea ce îți oferi ție.
A-ți lua timp pentru tine nu te face absent din viețile celor pe care îi iubești. Te face mai viu în ele. Te întorci mai prezent, mai plin, mai capabil să dăruiești dintr-un loc care nu e secătuit.
Viața nu ne așteaptă să terminăm tot ce avem de făcut. Nu vine într-o zi să ne spună: „Acum e momentul tău, ai tot timpul din lume.” Ea curge, fără pauză, fără amânare. Și dacă nu îi iei tu timp, ți-l ia ea pe tăcute, până când rămâne doar regretul.
—————————————————————————
Nu-mi amintesc când m-am pierdut.
Nu a fost o zi anume. Nu a fost un moment clar în care am spus: „De azi nu mai contez.” A fost o scurgere lentă, picătură cu picătură, până când am ajuns să fiu doar ceea ce era nevoie să fiu pentru ceilalți.
Îmi amintesc cum eram înainte… aveam timp să mă opresc în mijlocul unei străzi doar ca să privesc o vitrină frumoasă, să mă las furată de un apus, să ascult o melodie fără să fac altceva.
Acum, și când ascult o melodie, o fac pe fundalul unei liste de lucruri „de făcut urgent”.
Mă întreb:
Când am ieșit ultima dată singură, fără explicații, fără vină, fără să mă grăbesc?
Când m-am urcat ultima dată într-un tren sau într-o mașină doar pentru a pleca undeva, oriunde?
Când am respirat fără să simt greutatea unui nou „trebuie”?
Îmi spun mereu că nu e momentul potrivit. Că acum e prea mult de muncă. Că alții depind de mine. Că… mai târziu.
Dar „mai târziu” nu vine niciodată. Și atunci îmi dau seama că nu e vorba că nu am timp - e vorba că nu îmi dau voie.
Am uitat să îmi fiu mie cel mai bun prieten.
Am uitat să îmi ascult corpul, să îmi odihnesc mintea, să îmi hrănesc sufletul.
Am uitat să mă așez la masa mea și să spun: „Astăzi, pentru câteva ore, sunt doar eu.”
Și acum înțeleg ceva: poate că nu contează când a fost ultima dată.
Dar știu că, dacă nu o fac acum, voi continua să mă sting în tăcere.
Nu vreau să fiu un om care a trăit doar pentru ceilalți, uitând să fie viu pentru sine.
„Îmi fac loc în viața mea, pentru că nimeni altcineva nu o va face în locul meu.”
Mulți se vor regăsi în fiecare frază, în acei ani în care zilele păreau copii din ce in ce mai șterse una după alta, în diminețile în care te ridici din pat mai mult din obligație decât din dorință, în drumul pe pilot automat, cu sufletul tot mai tăcut.....tot mai gol.
Știu cum e să te pierzi fără să-ți dai seama, picătură cu picătură, până ajungi să fii doar ceea ce trebuie pentru ceilalți. Știu cum e să uiți să-ți aparții, să nu îți mai faci timp pentru tine, să nu-ți mai dai voie să respiri fără greutatea unui „trebuie” pe umeri. La mine, poate a fost o combinație între a mă izola singur și a fi izolat… nu mai contează acum cum s-a întâmplat....... înțeleg și sper că această filă din tine să aibă ecou și să fie catalizator al schimbării pentru cei ce ajung pe aici.
Mi-ai amintit cât de ușor e să îți amâni viața pentru un „mai târziu” care nu vine niciodată. Și cât de dureros e să te trezești, după ani, și să realizezi că te-ai pus pe tine la coada propriei liste de priorități, până când aproape te-ai stins în tăcere.
Cuvintele tale sunt un adevăr greu de rostit: că a-ți acorda timp ție nu este un act de egoism, ci un act de supraviețuire și de iubire de sine. Că atunci când revii, revii mai viu și pentru cei pe care îi iubești.
Îți mulțumesc că ai scris asta. Poate îi v-a îndemna pe cititori sa își promită că vor înceta să aștepte momentul perfect și că își vor crea spațiul pentru a fi din nou ei înșiși. Pentru că dacă nu o fac, vor continua să se stingă pe nesimțite. Eu unul nu vreau să trăiesc doar pentru ceilalți, uitând să fiu viu pentru mine.
Așa că îți spun asta aici, public: îți sunt recunoscător pentru că reamintești că merităm să fim prezenți în viața noastră, nu doar să o traversăm.