Nu vrea. Nu poate. A murit. Cine plătește pentru tăcerea asta?

Un tânăr cu autism tocmai a murit.

Nu într-un accident. Nu în urma unei boli rare.

Ci în liniște. Într-o cameră de spital,

într-un pat vechi, într-o rutină în care zilele curgeau toate la fel.

Moartea nu a venit din autism.

A venit din lipsa de viață.

Dar ce e mai greu de dus nu e moartea în sine.

Ci faptul că toată lumea o aștepta. Inconștient, poate. Dar nimeni nu a făcut nimic să o oprească.

„Nu vrea să iasă din casă.”

„Nu comunică.”

„Nu pot să-l oblig.”

„Are ce mânca.”

„E spălat, îngrijit.”

„Nu face probleme.”

„Îi place să stea în camera lui.”

Așa începe moartea. Nu cu o boală. Cu o resemnare colectivă.

Se pune lacăt pe ideea de progres. Se încuie ușa socializării. Se abandonează orice vis de integrare. Și omul — căci este om, nu caz — devine o umbră. O prezență care stă. Nu deranjează. Nu cere. Nu primește. Nu mai trăiește.

Și atunci… cine e de vină?

Familia? Poate. Dar nu doar ea.

Părinții sunt, de multe ori, înfrânți. Nu din lipsă de iubire. Din lipsă de resurse. Din oboseală cronică. Din ani în care au cerut ajutor și nu a răspuns nimeni. Din epuizarea de a fi umăr, psiholog, umbră, terapeut, translator, bucătar, paznic și singurul contact cu realitatea al propriului copil. Zi de zi. Fără pauză.

Statul? Fără îndoială.

După 18 ani, sistemul îl scoate pe om din orice interes activ. Devine „adult cu dizabilitate”, i se dă un certificat permanent, o pensie mizeră și un asistent personal, uneori plătit, alteori nu. Și gata. Nimeni nu mai întreabă dacă trăiește cu adevărat. Nu există centre de zi reale, adaptate. Nu există comunități incluzive. Nu există activități, tabere, oportunități. Există doar o etichetă: „este stabil”.

Stabil în ce? În nefericire? În gol? În moarte lentă?

Asistenții sociali? N-au timp. N-au personal. N-au mandate.

Nimeni nu mai face vizite reale. Doar completări de hârtii. Doar „verificări anuale”. Dacă e în viață și are ce mânca, dosarul rămâne în ordine. Dacă moare, se trimite o înștiințare. Apoi alt caz, alt dosar, aceeași liniște.

Școala? Nu mai e treaba ei.

A absolvit sau a fost scos din sistemul de învățământ. E adult. Iar adulții cu autism nu încap nicăieri. Nici în învățământ, nici în muncă, nici în activități publice.

Societatea? Se uită, se emoționează, dă un share și trece mai departe.

„Trist.” „Săracul.” „Vai, ce greu.” Dar nimeni nu întreabă cu adevărat: ce-ar fi fost dacă i-am fi creat un spațiu unde să iasă? Dacă i-am fi adus oameni care știu cum să-l abordeze? Dacă am fi tratat autismul ca o formă diferită de viață, nu ca o condamnare la singurătate?

Dar nu. E mai ușor să spui:

„Nu vrea.”

„Așa e el.”

„Ce să-i fac, dacă refuză tot?”

„Măcar e îngrijit.”

„E în regulă, are tot ce-i trebuie.”

Tot? Nu. Nu avea ce-i trebuie. Avea strictul minim pentru a nu muri rapid. Dar nu avea nimic din ce-i trebuia pentru a trăi cu adevărat.

Iar moartea a venit. Nu fulgerător. Ci pe tăcute, ca o consecință firească a uitării.

Și atunci, nu… nu e o moarte întâmplătoare.

Este o moarte care se putea preveni.

Este un strigăt mut care a fost ignorat.

Este dovada că, în România, un om cu autism poate trăi până moare fără ca nimeni să-l vadă cu adevărat.

Nu există vinovat unic.

Dar există un lanț de vinovății. Toți am strâns câte o verigă. Statul a uitat. Familia s-a prăbușit. Comunitatea a tăcut. Și sistemul a bifat.

Și, în tăcerea aia, cineva a murit.