Dragă eu,
Ai trăit atâția ani convinsă că iubirea nu e pentru tine.
Ai învățat să te ridici singură, să fii puternică, să nu depinzi de nimeni. Ți-ai spus că oamenii vin și pleacă, că promisiunile se frâng, că inimile se sparg și că, de cele mai multe ori, e mai sigur să nu simți nimic.
Ai închis uși, ai zidit pereți, te-ai obișnuit cu liniștea ta.
Ai umplut golurile cu muncă, cu responsabilități, cu orice altceva decât iubire. Și te-ai convins, cu o voce rece și calmă, că așa e mai bine.
Dar uite că viața are mereu alt plan.
Și azi, iubirea bate la ușă. Târziu. Neinvitată. Neiertătoare.
„Cum de acum?”
Te întrebi asta în fiecare dimineață. Cum de abia acum, când credeai că ești „prea mare” pentru fluturi în stomac, pentru nopți nedormite și pentru mesaje care-ți fac mâinile să tremure? Cum de acum, când viața ta părea deja scrisă, când credeai că nu mai e loc de povești noi?
Ți-e teamă, știu.
Ți-e teamă că nu știi să iubești. Că vei greși. Că vei suferi.
Dar mai știu și altceva: ți-ai dorit întotdeauna să simți asta. Ți-ai dorit să te topești într-o privire, să te pierzi într-o atingere, să te regăsești într-o respirație. Ți-ai dorit iubirea aia care nu cere permisiune, care nu are logică, care te ia pe nepregătite și te răvășește.
Și acum e aici.
Și tu, cea care spunea mereu „nu am nevoie de nimeni”, simți că te clatini.
Dialogul din tine
„E prea târziu…”
„Dar dacă e singura șansă?”
„O să doară.”
„Și dacă doare, înseamnă că trăiesc.”
Ești prinsă între minte și inimă, între protecție și abandon. Și adevărul e că nu ești pregătită. Dar cine e vreodată pregătit pentru iubire?
Iubirea târzie e un cutremur
Când n-ai iubit cu adevărat până acum, impactul e devastator.
Totul e prea intens, prea viu, prea mult. O privire îți frânge armurile. O mână pe obraz îți dă peste cap toată lumea. Un cuvânt spus la momentul potrivit îți răstoarnă ani întregi de „sunt bine și singură”.
Iubirea asta târzie nu se instalează liniștit.
Te răstoarnă pe dos. Îți face inima să bată haotic, mintea să se îndoiască de tot ce știa, corpul să-ți amintească lucruri pe care le credeai moarte.
Și da, doare. Dar e o durere vie. E diferită de orice alt gol ai simțit înainte.
Ce faci cu frica?
Ți-e teamă că nu vei ști să fii destul. Ți-e teamă că vei lăsa prea mult din tine sau prea puțin. Ți-e teamă că vei fi din nou rănită, chiar dacă nu ai trecut prin asta încă.
Și totuși, adevărul e simplu și crud: nu există iubire fără risc.
Poți să-ți protejezi inima cât vrei, dar singurul mod de a nu suferi e să nu trăiești. Și tu ai trăit destul „fără”, nu crezi?
Compromisuri… sau maturitate
La vârsta asta, nu mai e vorba despre povești perfecte. Nu mai cauți pe cineva care să te completeze, ci pe cineva cu care să îți armonizezi haosul.
Nu renunți la tine.
Nu te micșorezi ca să încapă altcineva în viața ta.
Dar înveți să faci loc.
Înveți să împarți.
Înveți să asculți, să negociezi, să cedezi uneori fără să pierzi cine ești.
Asta nu e slăbiciune. E iubirea adevărată.
„Îi deschid ușa?”
E întrebarea care te urmărește noaptea, când toată lumea doarme și liniștea te apasă.
Poți să-i faci vânt, da. Poți să te convingi că e mai bine să rămâi în siguranță. Poți să alegi să nu trăiești furtuna. Și poate o vreme vei avea pace.
Dar într-o noapte, când vei adormi singură, vei ști. Vei ști că ai lăsat să plece ceva ce vine o singură dată. Și golul ăla nu-l va umple nimic.
Poți să deschizi ușa. Și atunci vei trăi. Intens, haotic, cu inima expusă. Poate vei suferi, poate vei pierde. Dar vei ști. Vei ști cum e să simți totul.
Dragă eu…
Nu e prea târziu.
Nu ești prea „nepregătită”.
Nu ești prea „altfel”.
Ești exact acolo unde trebuie să fii.
Și dacă iubirea te-a găsit abia acum, poate că e pentru că abia acum ești tu cea adevărată.
Ai dreptul să te temi. Dar ai și dreptul să încerci.
Și, mai ales, ai dreptul să trăiești.