Sfânta Năroadă: Cronica unei Filantroape Obosite

Mă da, eu chiar sunt năroadă. Ba mai mult, chiar proastă aș putea spune. Pentru că, nu știu cum fac, dar mereu mă las prostită de oameni care par că sunt într-un necaz de nedescris. Și eu, Maica Tereza de ocazie ce mi-s, mă grăbesc să-i ajut. De fiecare dată îmi promit solemn că „asta e ultima oară”, că nu mai las pe nimeni să-mi plângă pe umăr cu drame inventate, dar n-ai să vezi! Nici n-apuc bine să-mi propun că „de azi sunt fermă”, că apare alt „caz umanitar” care pare de-a dreptul rupt dintr-un roman de tragedii. Și eu, suflet mare, îmi spun că, poate de data asta, povestea e pe bune.

Dar să ne înțelegem, nu cred că ratez luna și omul. Indiferent că e vorba de o prietenă de-a prietenei sau de un vecin de la bloc, toți vin la mine cu aceeași poveste: „Nu știu cui să-i spun... doar tu mă poți înțelege.” Îi vezi? E o tehnică veche, un fel de vrajă emoțională care mă prinde de fiecare dată. Eu, ce să zic, suflet mare, îmi deschid inima și, inevitabil, portofelul. Le ofer tot ce am: sfaturi, timp, empatie... și când mă simt de parcă tocmai am salvat lumea, brusc descopăr că povestea lor avea mai multe „nuanțe” decât credeam eu. Traducere: m-am lăsat dusă de nas, iar omul nostru e bine-mersi, probabil râzând în spatele meu.

Și uite așa îmi iau o porție sănătoasă de idioțenie de fiecare dată. Căci, dacă mă întrebi, nu cred că a trecut o lună fără să fiu „păcălită” măcar o dată. E ca un fel de abonament pe viață la „cazuri umanitare”. Dar știi ce e și mai amuzant? De fiecare dată îmi jur că mă opresc. „Gata, asta e ultima dată!”, îmi spun, cu o mână pe inimă și una pe portofel. Dar nu trece mult și... „Hei, scuze de deranj, dar am și eu o problemă...” Și eu, inima mea de năroadă, iar se deschide larg.

Dacă stai să mă întrebi, foarte puțini, dar foarte puțini au fost cei care chiar au meritat. Dar cumva, în toată nărozenia asta a mea, continui să ajut. Poate că o parte din mine încă speră că de data asta va fi diferit, că acea persoană chiar are nevoie. Îmi promit iar și iar că mă opresc, dar cum să refuz când îmi aruncă ochii lor de căprioară neajutorată?

Și aici vine întrebarea de un milion: de ce o fac? Probabil pentru că speranța moare ultima. Sau poate pentru că, în toată această mare comedie a vieții, eu îmi joc rolul de „Sfânta Năroadă” cu entuziasm. Chiar și când realitatea îmi dă câte o palmă peste față, eu mă întorc zâmbind, gata să fiu din nou acel sprijin universal pentru oricine are chef de un „ajutor”. Așadar, chiar dacă îmi promit solemn că renunț, adevărul e că voi fi mereu aici, filantroapa obosită cu suflet mare și mult prea naivă pentru binele ei.