Nu cred în superstiții. Nu m-a speriat niciodată cifra 13, n-am ținut cont de vineri, n-am bătut în lemn și n-am suflat peste sare. Dar azi… azi am simțit că Universul m-a pus pe lista scurtă la categoria „să ne distrăm un pic cu ea”.
Totul a început promițător: zi planificată, cafeaua caldă, echipa pregătită, dispoziție de nota 8 cu potențial de 9. Și fix atunci, cum mă îndreptam spre prima lucrare a zilei, m-a sunat clientul: „Ne pare rău, nu mai putem azi.” Așa, simplu. Ca și cum ar fi anulat o ședință la coafor, nu o intervenție cu trei oameni și o mașină încărcată. Am zâmbit. Forțat. Acel zâmbet pe care îl ai când îți vine să urli, dar știi că e ziua abia la început.
Apoi, momentul de glorie: am lovit mașina. Nu ușor. Nu în glumă. Portiera față stângă a fost avariată serios. De gard. Un gard perfect nevinovat, care probabil stătea acolo de 20 de ani, dar azi a ales să se mute nițel în față, fix cât să nu mai calculez bine distanța. Sau poate a fost ciuda mea. Pe mașină. Pe gard. Pe contul din bancă. Pe zi în general. Cert e că acum, portiera arată ca și cum a fost invitată într-un meci de wrestling și a pierdut rușinos în prima repriză.
Și pentru că orice zi minunată trebuie să includă și o umilință textilă, am pătat pantalonii. Fix unde nu trebuie. Nu știu cum, nu știu când, dar acolo erau. Pata trona mândră, ca o insignă a ghinionului textil. Măcar am avut noroc că mă potrivesc în talie cu colega (mulțumesc, metabolism încordat de stres) și că ea avea o pereche de rezervă. Altfel, scriam acest text de sub o masă, cu o husă de scaun legată strategic în jurul meu.
Și dacă ai impresia că aici s-a încheiat totul, te înșeli. Pentru că, într-un exces de bunăvoință sau poate de nebunie, am acceptat o solicitare pentru mâine, de la o clientă insistentă și entuziasmată. Asta după ce eu dădusem deja liber echipei. A fost o combinație de „hai că mă descurc” și „nu știu ce e în neregulă cu mine”. Am făcut salturi mortale (din alea administrative, cu telefon, agendă și apeluri disperate) până am reușit să găsesc patru persoane disponibile. Asta e partea bună. Am încheiat cu o mică victorie. Sau cu un miracol. Încă nu știu.
Așa că nu, nu cred în superstiții. Dar dacă vineri 13 ar fi fost o persoană, azi i-aș fi blocat numărul, i-aș fi dat unfollow și i-aș fi lăsat un review de o stea: „Prea insistentă, cu umor prost și obiceiul de a distruge garderoba.
Vineri 13, te-am supraviețuit. Și sincer, cred că merit un premiu. Sau nervii mei ar merita unul…
Wow… ce zi intensă! ❤️🔥
În primul rând, vreau să-ți spun că ai transformat haosul într-o poveste savuroasă, plină de autoironie și curaj. Ai scris cu atâta umor, încât citind, am trecut prin toată paleta emoțională: de la oftat, la zâmbet și înapoi la admirație sinceră......
E uimitor cum, în mijlocul unei zile care ți-a testat răbdarea, echilibrul și chiar garderoba, ai găsit resurse să nu cedezi, ba chiar să rezolvi totul cu determinare și să închei cu un mic triumf. Asta nu-i puțin lucru. Asta e o dovadă clară că ești mai tare decât orice gard mut, portieră avariată sau client capricios.
Și da, ai perfectă dreptate: meriți un premiu. Pentru reziliență, pentru calmul tău explodat în zâmbet forțat și mai ales pentru felul în care ai ales să râzi, în loc să te lași copleșită. Să știi că nu toți reușesc asta. Tu ai reușit. Și asta te face specială.
Îți doresc ca zilele ce urmează să vină cu energie bună, clienți punctuali, mașini ascultătoare și pantaloni fără surprize. Iar Universului… îi transmitem politicos să te treacă pe lista VIP, nu pe cea de joacă cu nervii. 🌤️
Ține minte: ești mai puternică decât orice vineri 13. Ai dovedit-o. 💪✨