Gânduri, vise, fantezii neîmplinite,
Mă duce vântul pe tărâmuri neîntâlnite.
Te văd pe tine, Soare luminos,
Timidă îmi șoptesc: „Ești frumos!”
Coboară-ți razele, rogu-te, peste a mea față,
Atinge-mă ușor, adu-mă la viață.
Luminează-mi chipul și sufletul păgân,
Pe trupul meu doresc, tu să rămâi stăpân.
O... Tu, crai de aur, ești de neatins.
Apari în vis mereu și nu te lași cuprins.
Dar azi decid ca eu, să mă trezesc târziu,
Rămân cu tine-n vis și soață vreau să-ți fiu.
— Trezește-te, prostuțo! Ce tot visezi întruna?
Eu sunt Soarele Măreț, iar soață-mi este Luna!
Ea se trezi oftând, cu dor spre el privi,
Știa că doar în vis îi mai putea vorbi.
De sus, El o privea și îi părea frumoasă,
— Auzi la ea, prostuța, vrea să-mi fie mireasă!
Ce ochi mari, pătrunzători, ce chip frumos...
Ce-mi faci tu, copilă? Lumea-mi întorci pe dos!
Să te iubesc pe tine? Nu pot, nici dacă aș vrea,
Căci stelele-mi sunt copii și Luna-i soața mea!
Să nu te bag în seamă? Nu pot, ești prea frumoasă.
Ibovnică te vreau, dar nicidecum mireasă!
În următoarea zi, pe grabă a coborât,
Știa doar c-o iubește și era hotărât.
Cu razele-i cuprinse fața, și-o sărută cu dor.
Urmară apoi luni multe, pline de amor.
Dar ce-i frumos nu ține, ea îi spunea întruna:
— Că stelele-ți sunt copii și soață-ți este Luna.
Ce drept am eu la tine, ca muritor de rând,
Când tu, Mărețul Soare, mă vei lăsa plângând?
— Trezeste-te, copilo! Ce naibii ai visat?
Pune mâna pe treabă, că ești de măritat!
— Tu, mămucă scumpă, mai lasă-mă în pat,
Eu l-am visat pe Soare că îmi va fi bărbat.